Oka,oka...whatever

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost nu s-ar fi povestit, a fost odată undeva în spaţiul carpato-danubiano-pontic, o fată frumoasă, cuminte şi săracă cu numele de România. Şi uite că venise vremea ca România nostră să-şi caute soţ, un flăcău cumsecade şi de ispravă care s-o scoată din nevoile şi suferinţele ei.

Primul care a venit să-i ceară mâna a fost Traian. Băiat nu prea chipeş, dar vesel şi petrecăreţ. Le mergea tuturor la inimă, că ştia să se-nchine frumos la biserică, dar şi să-nchine câte un păhărel la birt. Nu prea-i plăcuse lui cartea, dar era băiat descurcăreţ şi ştia cum merg socotelile în sat. Vecinii îl iubeau, pentru că îi făcea mereu să râdă cu snoavele lui. Ce-i drept e drept, era foarte aprig la mânie şi se lua mai mereu la bătaie cu tinerii din sat, fără să caute la sfânta dreptate. În plus, se spunea pe la colţuri că e mână de fier şi că, de-ar fi să se mărite cu el, România n-ar putea nici să deschidă gura-n faţa lui.

Al doilea peţitor a fost Mircea, băiatul cel sfielnic al învăţătorului din sat. Încă din pruncie, copiii mai mari îl batjocoreau şi-l numeau tocilar şi prostănac, şi nici după ce-a crescut sătenii nu-l vedeau cu ochi mai buni. Îi plăcuse să înveţe şi părea mai dornic să citeasă foiletoane franţuzeşi decât să joace cu vreo fată. România ştia că Mircea avea prieteni la oraş şi spera într-o viaţă mai bună, dar se temea nespus de el din cauza priteşugului lui cu balaurul Ion, care le bântuise îndelung satul.

Apoi a venit Crin, cel mai făt-frumos dintre flăcăii din sat, după care suspinau la horă toate copilandrele. Şi lui îi plăcuse cartea, dar părea mai viu şi mai simpatic decât Mircea. Deşi nu ştia prea multe despre el, România l-ar fi luat de bărbat fără să stea pe gânduri, fermecată de ochii lui albaştri, dar şi de el îi era teamă, pentru că se vorbea prin sat că ar fi mână-n mână cu maleficul vrăjitor Dinu.

Al patrulea fecior care tânjea după dragostea României era rebelul Sorin, o rudă îndepărtată de-ale lui Mircea. Familia îl repudiase şi sătenii îl lăudau pentru că îşi luase viaţa în propriile mîini şi era, care va să zică, independent. Era mai hâd la chip decât Traian, dar România îl plăcuse pe vremea când el muncea la punctul sanitar din sat şi părea neîntrecut de vrednic şi de priceput. Acum însă i se părea că se trândăvise şi că devenise cam grosolan. În plus, se temea că fără sprijinul unei familii n-o s-o poată scoate din sărăcie.

România nu ştia pe care să-l aleagă şi plângea de sărea cămaşa de pe ea. Se temea că vorbele dulci şi promisiunile flăcăilor erau doar vorbe-n vânt şi că va rămâne săracă şi deznădăjduită. Despre toţi patru umbla vorba-n sat că le cam place minciuna şi biata copilă ar fi preferat bucuroasă să rămână fată bătrână.